4/21/2009

Ratiune, adevar, realitate

Reflexii fulgurante


Reflexii, iar nu reflecţii. Departe de a fi oglinda în care se oglindeşte adevărul absolut al lui Dumnezeu (ce bine ar fi…), sau măcar adevărul acestei lumi, oglinda mea este doar de uz personal, iar reflexiile ei se întorc tot la ea. Dar să nu fiu înţeles(greşit). Experienţa vieţii este încă posibilă, iar circuitul închis al minţii mele(căci ea este oglinda) este astfel datorită unui defect congenital: am greşit epoca. Nu sunt un romantic, dar mă simt desprins şi intrus, asemănător eroilor călătoriilor în timp din cărţile de science-fiction. Sunt sigur că nu m-aş fi potrivit nici unei epoci, iar aceasta nu din cauza lor, ci din frivolitatea mea, produs tipic al acestei lumi. A nu crede în adevăr, nici măcar în existenţa lui, te duce pe calea pierzaniei: scepticism, nihilism, iar apoi cinism.


Singura posibilitate de a continua să fii este jocul substituirilor. La fel ca şi idolul din colaje, substituirea poate să aleagă orice, fără discriminări, căci fără adevăr, nici una dintre posibilităţi nu este mai falsă sau mai de dorit decât cealaltă. Poate de aceea îmi este permisă călătoria prin timp, călătoria printre posibilităţi. Astfel, demiurg al incongruenţelor pe care mi le fabric, îmi displace stabilitatea unor trăiri imersate în adevăr. Punctul culminant îl reprezintă imaginea întoarsă din oglindă, niciodată identică cu reprezentarea originală, prin urmare intrată în tărâmul unei veşnice înşelăciuni de sine.
Însă posibilitatea trăirii vieţii rezidă chiar şi într-un astfel de circuit închis în sine. Nici piramidală, nici măcar liniară, experienţa unei astfel de fiinţe este arbitrară, fără formă şi inconsistentă. Viaţa se poate adapta oricărei creaţii ale sale, indiferent de „informităţile” sale. Anomalie sau anormalitate, cine poate să decidă?


Locaş non-spaţial şi lipsit de formă al unui suflet fulgurant, cine mai poate acorda credit unei astfel de monstruozităţi? Soarele platonician s-ar ascunde după nori dacă ar trebui să lumineze un astfel de chip. Fără adevăr sau părăsit de el? Nu mai contează. Eroarea ororii a fost deja făcută. Fariseii să acuze. Dar sunt deja prea multe farafastâcuri. Poate că trăim în adevăr şi nu ne-a fost dat niciodată să avem o căutare încununată de o găsire.
Privirea ochiului vede întotdeauna mai puţin decât cecitatea fizică a minţii. Da, oglinda este oarbă şi numai o privire pregătită anterior ştie ce poate vedea. Să rezişti şocului unei inversiuni reflectate este mai dificil decât pare. Stângul devine dreptul, dreptul este stângul, tu devine el, cel oglindit, iar acesta nu-ţi seamănă deloc în compoziţie, totul este pe dos. După care te întrebi dacă tu eşti tu sau tu eşti el. Fluturele a visat că este om, sau omul a visat că este fluture? Interogator şi interogat, nu poţi răspunde sincer. Întotdeauna rezidă o fărâmă de „poate că…”. Nu putem fi nici unitari şi nici multipli fără să ne dăunăm. Încorsetat în „nici una, nici cealaltă” sunt inconsistent conştient.

Fiecare epocă îşi are propriul adevăr. Oare adevărul acestei epoci este că nu există adevăr? Chiar şi aşa, am greşit timpul. Scepticismul lui „acum”este presupus raţional şi este un rezultat al exerciţiilor de dinainte întru iluminare. Ce poate fi mai detestabil decât ipocrizia cuiva care neagă adevărul dar afirmă adevărul poziţiei sale? Cât de primitiv!

Nu afirm nimic. Frumuseţea limbii române constă în posibilitatea gramaticală a dublei negaţii care nu este supusă regulilor logice. Ce amfibolii minunate.
Stavroghin(Demonii): el nu crede că crede atunci când crede şi crede că el crede când nu crede. S-ar putea să cad şi eu într-o astfel de capcană dostoievskiană. Nevrotic al negaţiei, nevrotic al afirmaţiei şi suficient de fragmentar cât să mă confund cu reflexiile fulgurante ale vreunei oglinzi proprii sau împrumutate(de la idolul din colaje).
Silogismele îşi caută concluzia mimată printre dinţi. Uneori parcă fiecare propoziţie este o concluzie, o chemare la proces şi la judecată. Un circ veşnic închis unde totul este o mascaradă discursivă între clovni. În oglindă, dacă nu altceva, nasul îţi rămâne mereu în acelaşi loc; şi la fel de roşu.

Invocaţia continuă a rătăcirii acoperă sunetul re-descoperirilor. Falsa ta imagine detestă originalul. Vrei să-ţi smulgi capul de pe umeri şi să termini cu preocupările tale ludice. Homo ludens este prea serios, singurul hohot de râs este al oglinzii, dar şi acela înveninat. Duelul care nu era duel nu are nici un câştigător. Oglinda este spartă în final, iar cioburile torturează de zeci de ori mai puternic. Cioburi şi un nebun. Ultima concluzie a silogismului.

Cosmin Moise

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu